Aprecieri critice despre Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, aprecieri critice

  1. Titu Maiorescu, Directia noua, 1871
  2. Garabet Ibraileanu, Studii literare
  3. Tudor Vianu, Studii de stil si arta literara
  4. George Calinescu, Viata lui Mihai Eminescu
  5. Edgar Papu, Glosse eminesciene – National si universal
  6. Constantin Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românesti
  7. Serban Cioculescu, Eminesciana
  8. Ion Negoitescu, Poezia lui Eminescu
  9. Romul Munteanu, Eminescu si eternitatea discursului liric

Titu Maiorescu, Directia noua, 1871

Cu totul deosebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum asa de putin format, încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoastem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularitătile arătate mai sus, însă au si farmecul limbagiului (semnul celor alesi), o conceptie înaltă si pe lângă aceste (lucru rar între ai nostri) iubirea şi întelegerea artei antice.

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gândea în basme si vorbea în poezii, O! te văd, te-aud, te cuget, tânără si dulce veste Dintr’un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei.

“Venere, marmură caldă, ochiu de piatră ce scântee,
Brat molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumusetei de femee,
A femeii, ce si astăzi tot frumoasă o revăd -”

… astfel începe strania sa poezie Venere şi Madonă.

Ocazia la observări critice nu lipseste în aceste poezii. Venere şi Madonă cuprinde o comparare confuză. Femeia a fost divinizată în Venera antică si apoi (de Rafael) în Madona. Tot asa poetul asupra unei fete «pală de o bolnavă beţie», aruncă «vălul alb de poezie» si o divinizează. Însă Madona nu este o idealizare a Venerei, nici Venera antică o realitate brută pe lângă Madona modernă, si strofa:

O, cum Rafael creat-a,

prin care poetul rezumă încă o dată compararea, nu o lămureste mai bine, ci slăbeste poezia prin repetitie. Originală si plină de efect, însă prea calculată (recherché, cum ar spune francezii) este tranzitia «Plângi copilă?…».

«Epigonii» cuprind o antiteză foarte exagerată. Pentru a arăta micimea epigonilor, se înalţă peste măsură poetii mai vechi, si lauda ditirambică a lui Ţichindeal de exemplu si a lui Heliade cu greu va putea încălzi cetitorii mai critici de astăzi.

Cea mai bună din cele trei poezii ale d-lui Eminescu ne pare a fi cea din urmă, Mortua est, un progres simtit în precizia limbagiului şi în uşurinţa versificării.

Dar si aci, ca în celelalte, sunt greseli ce trebuiesc neapărat îndreptate.

Abuz de cuvântul pală, care poate n-ar trebui uzat de loc, uneori gândiri si expresii prea obisnuite, multe rime rele.

Nu întelegem, nu putem primi această negligenţă a formei. Nepăsarea publicului român, care în aceeasi linie cu adevăraţii poeti pune si pe Tăutu si pe Sion si pe tutti quanti, si pe de altă parte precipitarea întregii noastre activităti intelectuale, ce se vede produsă sub nelinistea unei ameninţări statornice, explică, dar nu excuză greseala arătată.

Tocmai spre desteptarea publicului român din nepăsarea lui trebuie prezentate numai formele estetice cele mai curate, şi în mijlocul agitărilor politice si sociale arta este anume chemată a ne da un liman de adăpost. Când miscarea altfel trecătoare a unei inimi pline de simtiri vrea să se întrupeze în forma poeziei, ea prin chiar aceasta intră într-o lume, unde timpul nu mai are înteles. Cea mai scumpă îngrijire pentru curătenia formei este atunci o datorie a poetului, ca astfel conceptia lui să rămână o mostenire neatinsă a generatiilor viitoare. Si care poet, în momentul adevăratului entuziasm, nu ar trebui să uite marginile actualitătii si, încălzit de raza unei încrederi adese iluzorie, nu si-ar înălţa aspirarea spre o nemurire omenească?…

Garabet Ibraileanu, Studii literare

Eminescu este nu numai cel mai mare scriitor român. El este o aparitie aproape neexplicabila în literatura noastra. El a cazut în sarmana noastra literatura de la 1870 ca un meteor din alte lumi. Intâmplarea a facut ca unul din cei mai mari poeti lirici ai secolului al XIX-lea, secol atât de bogat, cel mai bogat în lirici, sa se nasca la noi, într-un colt din fundul Moldovei.

Iar daca ne gândim la calitatea pura si profunda a lirismului sau, daca ne gândim la faptul ca Eminescu a aparut într-o literatura fixata, daca ne mai gândim ca el a avut de luptat cu mizeria, cu boala, cu obtuzitatea mediului si rautatea oamenilor, daca mai adaugam ca opera lui, creata în conditii asa de grele, a fost înfaptuita pâna la vârsta de treizeci si trei de ani, pâna la vârsta când un poet de o asa puternica gândire abia începe sa devina ceea ce e menit sa fie, – atunci poate avem dreptul sa spunem ca în Eminescu natura crease pe cel mai mare liric modern si ca, geloasa de propria-i opera, i-a placut sa sfarme de timpuriu minunata oglinda în care s-a rasfrânt atât de încântator.

Impresia, cu nimic comparabila, pe care Eminescu o face asupra cititorului se explica, credem noi, printr-un caracter special al poeziei lui, pe care ne vom încerca sa-l definim în rândurile urmatoare.

Am observat altadata ca poeziile lirice ale lui Eminescu sunt fara “subiect” si ca, ceea ce e aproape acelasi lucru, Eminescu n-are poezii ocazionale.

Eminescu nu cânta incidentele unei iubiri, ci iubirea; nu cânta farmecele unei femei, ci femeia; nu ne da crâmpeie separate din natura, colturi de peisaje, ci ceea ce este mai general în natura. Ca pentru a reda generalul, utilizeaza culori ale particularului, aceasta se întelege de la sine. Da ceea ce vrea sa ne dea e generalul, iubirea, femeia, natura.

Tudor Vianu, Studii de stil si arta literara

Eminescu a dat poeziei românesti dimensiunile care îi lipseau înainte. Lumea în care ne introduce Eminescu este o lume de mare vastitate în spatiu si în timp si în care privirea cugetatorului patrunde pâna în punctele cele mai tainuite ale sufletului omenesc si pâna în conceptiile cele mai înalte ale ratiunii.

Prin aceste caractere ale poeziei sale, asa cum le lumineaza epitetele ei cele mai caracteristice, Eminescu este unul din reprezentantii cei mai straluciti ai epocii deschise odata cu anul 1848, printre ai carui scriitori el a recunoscut în Epigonii pe înaintasii sai [...].

Eminescu li se alatura, în generatia urmatoare, nu numai prin poetizarea trecutului generos, a basmelor, legendelor si traditiilor populare, dar si prin acea sensibilitate pentru vechimea înfatisarilor din jurul sau, despre care ne vorbeste unul dintre epitetele sale cele mai caracteristice. Gândirea eliberata vrea sa patrunda pâna în adâncimea sufletului omenesc, sa sondeze misterele naturii si sa se ridice pâna la conceptiile cele mai generale ale inteligentei, pâna la cunoasterea legilor eterne ale naturii.

George Calinescu, Viata lui Mihai Eminescu

El avea ca atare un suflet etic, simtitor la toate ideile si sentimentele, care alcatuind traditia unei societati, sunt ca grinzile afumate ce sustin acoperisul unei case, nefiind lipsit totdeodata de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspiratie pentru sine, ci numai pentru poporul din care facea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ [...].

Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat sa exprime sufletul jalnic sau mânios al unei multimi în primejdie de a fi strivita de puterile îndârjite ale lumii vechi, sa o învioreze cu vehementa si s-o împinga înainte, aratându-i viitorul în chipul unui trecut idilic si pe care soarta l-a aruncat într-o societate parând entuziasta de progres si grabita de a-i lepada vesmintele vetuste, dar hotarâta a nu abandona nimic din privilegiile ei [...].

Astfel se stinse în al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamântul românesc. Ape vor seca în albie, si peste locul îngroparii sale va rasari padure sau cetate, si câte o stea va vesteji pe cer în departari, pâna când acest pamânt sa-si strânga toate sevele si sa le ridice în teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale.

Edgar Papu, Glosse eminesciene – National si universal

Pe plan national, Eminescu se dovedeste un exponent nedezmintit al pamântului nostru, mai întâi prin limba si apoi prin stil sau curentul stilistic pe care el îl ilustreaza. Lexicul sau îl arata ca pe un rod autentic al pamântului Moldovei. Atâtea din moldovenismele sale, care, departe de a supara, îi sporesc farmecul poeziei, nu vor mai fi utilizate ulterior nici chiar de scriitori de origine moldoveneasca. Asa ar fi a îmbla, a împle, nemângâiet, sau pluralul femininelor terminale în inta, cu sufixul schimbat, de pilda: suferinti în loc de suferinte. Toate aceste atât de firesti regionalisme devin garante ale autenticitatii lui Eminescu, ca expresie a pamântului patriei.

O componenta si mai importanta a constiintei sale nationale se arata, însa, a fi stilul sau curentul din care face parte. Problema este mai complicata, reclamând o serie de deslusiri. S-a spus astfel, ca Eminescu ar fi un “romantic întârziat”, formula ce ni se pare cum nu se poate mai gresita. Romantismul n-a fost un fenomen exploziv, aparut o singura data, ci s-a desfasurat în valuri succesive timp de o suta de ani, de la sfârsitul veacului al XVIII-lea, pâna la sfârsitul veacului al XIX-lea. Prin urmare, Eminescu se arata “întârziat” numai fata de un anumit val romantic, iar nu fata de curentul romantic privit în întregime. Iar la el romantismul este mai putin o expresie a timpului si mai mult una a spatiului, adica a pamântului care l-a zamislit – pamântul moldovenesc.

Intr-adevar, la aceeasi scara a perfectiunii în poezia sa se afla totul. Gama sa lirica este imensa. Intr-însa coexista intuitia viitorului, ansamblul tuturor ecourilor mitice, istoria si peisajul românesc, cele mai vaste ingerinte folclorice, asimilarea filosofiei, a stiintei, a vechilor “întelepciuni”. Se gasesc toate dispozitiile launtrice: exaltarea, extazul, visarea, duiosia, luciditatea satirica, revolta, sarcasmul. Se cuprind toate formele poetice, de la strofa alcaica a Antichitatii, si de la liniile armonioase ale sonetului, pâna la cele mai îndraznete expresii ale versului liber si ale prozei ritmate, anticipari certe ale unor forme specifice numai veacului nostru. Din aceasta lirica se înalta cele mai nebanuite sunete: ecouri departate, chemari care se sting, murmure de ape, cântari furate de vânt sau absorbite de lacomia departarilor, voci soptite, fosniri de frunze, fâsâit de ierburi, sopot de izvoare, ropot de cascade, glasuri înabusite parca din adâncul pamântului sau din funduri de abisuri, dar în acelasi timp si tunete, si furtuni nimicitoare, si muget de valuri. In poezia sa adoarme fluierul, plânge clarinetul, geme violoncelul, izbucneste orga, tuna surlele apocaliptice. Se moduleaza infinit cu sunetele toate starile, toate senzatiile, toate simtirile, toate nuantele launtrice, a dorului, a urâtului, a aleanului, a “somniei” voluptoase, a pustiului, toate la cel mai înalt grad de perfectiune.

Constantin Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românesti

Eminescu a venit cu mâna plina înaintea nefiintei. «Ratacit, nemângâet, ca un suflet fara parte», exact asa cum spunea omul Renasterii despre om cum ca e fiinta ce n-are partea ei, poetul nostru si-a primit lotul, traind pe masura acestuia, în marginile, ba chiar în nemarginile lui.

Darul ce ni s-a facut prin Eminescu? A aparut în lumea noastra un om care-a înteles sa fie om deplin. Cineva care n-a vroit sa fie al doilea.

Eminescu si nefiinta

Nefiinta aduce totusi odihna. Eminescu, neodihna. Nu ne putem odihni în el. Intreg evantaliul lui de deschideri catre lume si cultura se strânge pentru noi într-o inima, care bate.

Carui popor i s-a facut darul acesta? O constiinta mai buna, o spusa mai buna si exemplara, au desigur câteva mari popoare si culturile lor. Dar câte din ele au cu-adevarat o inima?

Caci nu de judecat critic, de catre noi, este acum Eminescu, ci de asimilat într-un fel, ca o constiinta de cultura de dindaratul nostru – de la folclor si pâna la stiintele pozitive -, devenind astfel constiinta noastra mai buna, sau poate mustrarea de constiinta a oricarui intelectual, care-i vede necuprinsul, adica sinteza însasi.

Un miracol al culturii românesti

Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice retinute sau sistemele de filozofie posibile – e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ti-l da o constiinta de cultura deschisa catre tot.

Serban Cioculescu, Eminesciana

Violentele verbale, destul de frecvente în articolele lui Eminescu, nedreptatile aduse unor adversari de netagaduita buna-credinta, cum a fost C. A. Rosetti, pornesc la Eminescu dintr-o sincera repulsie pentru reprezentantii liberalismului, carora le suspecteaza în fiecare clipa intentiile. Ele nu se explica numai prin stilul ziaristic al epocii, asa cum au fost lamurite de unii piosi exegeti eminescieni, ci mai ales prin instinctiva neîncredere a patriotismului organic, fata de cel teoretic al liberalilor, contrazis de cosmopolitismul nasterii si al ideilor. Oricât ar displacea calificativul de pamfletar, încredintat gazetarului politic, atât de necrutator cu persoana fizica si morala a adversarilor, trebuie sa recunoastem în Eminescu pe unul din cei mai reprezentativi dintre pamfletarii nostri. De aceea marturisim ca disocierea pe care o face într-un loc Eminescu, între caldura inimii si raceala inteligentei de care trebuie sa dea dovada publicistul politic, se cuvine înteleasa nu ca un îndemn de stapânire a pasiunii, ci doar ca o obligatie a judecatii reci, în concordanta cu fervoarea pasionala. Cu alte cuvinte, disociatia separa activitatile vietii sufletesti, fara sa ceara subordonarea simtirii, asa cum ar fi recomandat un psiholog, temator de excesele afectelor. Eminescu a crutat numai viata privata a adversarilor ideologici, dar a lovit fara mila în viata lor publica, asociind portretului moral, portretul fizic, cu mai putina bogatie descriptiva decât pamfletarii publicisticii din vremea noastra. De altfel se cuvine sa precizam ca însusirea de pamfletar nu devine infamanta decât în împrejurarea venalitatii. Prin dezinteresarea sa absoluta, Eminescu ofera tipul ideal al pamfletarului de mare clasa, care n-a urmarit înjosirea adversarilor decât în vederea triumfarii cauzei drepte.

Ion Negoitescu, Poezia lui Eminescu

Civilizatiile, a caror trecere o cânta Eminescu în Memento mori, sunt jocul cel mai fastuos al operei lui si fara îndoiala cea mai mare constructie lirica a literaturii noastre. Prin descrierile de peisaje si monumente, prin înflorire si declin, curge fluviul lirismului cu ape grele, când lenese, când înspumate – si în monotonia magica a versurilor, în abundenta lor succesiune, dospeste “conceptia” eminesciana, ideea filozofica, ce de asta data nu altereaza poezia, lasând-o sa se umple de sevele amare ale tonului si sa fie cotropita de viziuni. O conceptie care uneste idealismul lui Hegel, reconstituitor al spiritului, al gândirii în istorie, cu pesimismul lui Schopenhauer, de ruinare a istoriei, subminata de raul orb ce o mâna. Când ideea nu este însa filozofica, ci poetica, ea straluceste dintr-o data de reflexe, ca în primele strofe ale poemului, unde inspiratia, facultatea imaginativa se circumscriu metaforic, într-o priveliste de ape sacre, de maluri cu dumbravi de laur verde, cu lunci de chiparosi, unde rasuna mereu cântecul tristetii, tarâm locuit de sfinti în haine de lumina si peste care domneste frumosul înger al mortii, cu aripile lui negre. E si tarâmul somnului, al basmului “posomorât”, sorgintea spiritului, a timpului istoric: un templu cu arcuri negre, cu stâlpi ce urca spre stele. “Diorama” se naste, asadar, în somnul creator, poetul fiind cu sete

Imbatat de-un cântec vecinic, îndragit de-o sfânta raza… (IV, 110)

ignorând durerile vietii (va descoperi însa pe cele ale istoriei, ale spiritului în ruina, ale misterului lumii) si setos de “dulceata” pe care o dau visul si uitarea, vestmântul poeziei peste raul nepieritor.

Romul Munteanu, Eminescu si eternitatea discursului liric

Astazi a devenit de multa vreme un loc comun faptul ca o data cu teatrul lui Caragiale, povestirile lui Creanga si poeziile lui Eminescu literatura româna a intrat pentru prima data în circuitul larg al valorilor culturii universale. Trei tipuri de discurs literar care apartin unor genuri si curente diferite se sincronizeaza astfel într-o maniera sau alta cu modul de scriitura din acea vreme.

Este adevarat ca în momentul în care Eminescu deschidea itinerarul poeziei românesti spre universalitate, literatura romantica din primele arii de cultura în care se configurase reprezenta un fenomen artistic clasat, discursul romantic fiind puternic concurat de alte tipuri de enunturi lirice. Dar nu se poate trece cu vederea faptul ca itinerarul poeziei romantice, începând cu Byron, Shelley si Novalis si ajungând pâna la Hugo, Heine, Lenau, Charles Cros si Eminescu nu a avut niciodata un caracter unilinear. Retorica exterioara, prezenta uneori în forme socante la Byron si Hugo, trece aproape pe neobservate printr-un complex proces de interiorizare. Scenariul epic de largi proportii, evident la Byron, Shelley si Hugo, se subtiaza sensibil la Novalis, Heine si Lenau, discursul liric capatând puritatea unui enunt poetic etern, care depaseste tiparele uzate ale unui anumit curent literar.

In acest context, poezia eminesciana se defineste ca o expresie specifica a modului de creatie tipic ultimului mare scriitor romantic european. Este adevarat ca, o data cu opera sa, romantismul intra în faza sa finala si în sud-estul Europei. Semnificativ ramâne însa faptul ca poezia eminesciana nu are nimic din arsenalul artistic caracteristic unei arte epigonice.

De câte ori se face observatia ca poezia lui Eminescu se înscrie în timp o data cu aceea a unor poeti ca Charles Cros, Baudelaire, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé si Leconte de Lisle, care fixeaza tiparele atât de diverse ale discursului poetic modern, de atâtea ori se creeaza impresia ca romantismul întârziat al lui Eminescu îl situeaza la marginea fenomenelor înnoitoare din domeniul liricii. Or, evolutia enuntului poetic eminescian este de asa natura, încât opera sa, fara a iesi din cadrul general al romantismului, are aceeasi puritate a versului, aceeasi rezonanta muzicala interioara, aceeasi capacitate de plasticizare a unei viziuni coerente despre lume, pe care o întâlnim la unii dintre contemporanii sai, considerati ca niste forte novatoare de prima importanta. Eminescu nu submineaza arta romantica prin parodie, în maniera lui Lautréamont. El revitalizeaza discursul literar romantic, dându-i anumite valente eterne, care-l fac sa nu fie desuet, indiferent cu care dintre contemporanii sai ar fi comparat.

Talmaciti în româneste, dar cititi si în original, contemporanii lui Eminescu din categoria celor ce anunta spiritul modern, se înscriu în aceeasi imensa matca stilistica ce anunta trecerea de la romantism spre poezia simbolista.

Un fragment din Saracii la biserica de Rimbaud suna astfel:

Printre banci de stejar în colt s-au ghemuit,
Ce calduta-i duhoarea suflând; privirea joasa
Se-ndreapta spre corul ce curge maiestrit:
Sus, douazeci urla cu urlete pioase.

In Imparat si proletar întâlnim, si la Eminescu, acelasi gen de enunt poetic:

Pe banci de lemn, în scunda taverna mohorâta,
Unde patrunde ziua printre feresti murdare,
Pe lânga mese lunge statea posomorâta,
Cu fete-ntunecoase, o ceata pribegita,
Copii saraci si sceptici ai plebei proletare.

Dar analogiile de acest gen nu trebuie cantonate doar la tipul de discurs poetic în care putem, eventual, întâlni elemente informationale asemanatoare.

Pare sa fie atât de îndepartata reveria în stare de veghe, cultivata de Mallarmé, în comparatie cu reveria romantica prezenta la Eminescu?

O, visatoare, ca-n fertile
Delicii sa ma pot scalda,
Invata prin minciuni subtile
Sa-mi tii aripa-n mâna ta.
Racoare dulce de crepuscul
Adie-n orice zvâcnet, când,
Captiv, un fâlfâit minuscul
Impinge urarea-atât de blând.

(Alt evantai)

Invitatie eminesciana la iubire si reverie se defineste într-un context sentimental asemanator.

Lasa-ti lumea ta uitata,
Mi te da cu totul mie,
De ti-ai da viata toata,
Nime-n lume nu ne stie.

Vin’cu mine, rataceste
Pe carari cu cotituri,
Unde noapte se trezeste
Glasul vechilor paduri.

(Lasa-ti lumea)

Faptul ca poezie eminesciana nu se bazeaza pe un singur tip de enunt literar, lirismul sau luxuriant nu ni se pare socant nici atunci când îl raportam la versul mai sobru, cu efecte de surdina pe care îl cultiva Hérédia. Comparatia unei strofe din Viziunea lui Khem cu o strofa din Memento mori ni se pare foarte elocventa în acest sens.

Amiaza. Arde-albastrul sub razele cumplite,
Batrânul fluviu curge cu apa plumburie;
Lumina cade dreapta de la zenit pe glie
Si-acopera Egiptul cu straturi dogorite.

(Viziunea lui Khem)

Textul eminescian are desigur mai multe elemente care sustin feeria lirica, tonalitatea sa evoluând spre acorduri sumbre, în vreme ce la poetul francez domina viziunea solara.

Nilul misca valuri blonde pe câmpii cuprinsi de mauri,
Peste el cerul d-Egipet, desfacut în foc si aur,
Pe-a lui maluri galbui, sese, stuful creste din adânc,
Flori, giuvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,
Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare,
Alte rosii ca jaratic, alte-albastre ochi ce plâng.

(Memento mori)

Solitudinea, iubirea, spleenul, incitatia la viata dictata de erosul sublimat pot capata si la Eminescu si la Baudelaire unele accente asemanatoare.

Citeam pe-o carte veche,
Cu mii de negre gânduri,
Si literile-n rânduri,
Prinsese a juca

Deodata la ureche-mi
Aud soptind copila…
Iar vântu-ntoarce fila
Cu negrele gândiri

(Lectura)

Ironia baudelairiana nu anuleaza efectul liric al revitalizarii spirituale prin dragoste.

Deseara ce vei spune, biet suflet solitar,
Tu, inima uscata pe vremuri, ce vei spune
Fiintei preafrumoase, preascumpe si preabune
Ai carei ochi deodata te-nvioara iar?

(Deseara ce vei spune…)

Dar s-ar putea crea, poate, impresia ca talmacirile românesti evolueaza adeseori în anumite tipare poetice, realizate de Eminescu. Vom cita acelasi fragment în original, pentru a sublinia cu si mai multa putere acelasi cadru erotizat, rezultat dintr-o interogatie ironica.

Que diras-tu ce soir, pauvre âme solitaire,
Que diras-tu mon coeur, coeur autrefois flétri,
A la très belle, à la très bonne, à la très chère,
Don le regard divin t’as soudain refleuri?

(Que diras-tu ce soir…)

Cele câteva fragmente pe care le-am citat din operele unor poeti atât de diferiti au rostul sa sugereze ca discursul poetic generat de marile teme care au traversat literatura din toate timpurile are în modul sau de structurare unele nuclee lirice capabile sa-i dea acele valente de universalitate, de încarcatura afectiva general-umana, spre care au aspirat întotdeauna marii scriitori.

Alaturarea acestor strofe mai urmarea, în acelasi timp, sa întareasca convingerea ca în vremea în care Rimbaud le cerea poetilor sa fie moderni, Eminescu raspundea unui asemenea deziderat prin mijloacele specifice ale artei sale. Noutatea discursului poetic eminescian, ca si specificitatea universului sau literar, nu rezulta din raportarea la Byron, Hugo, nici macar din comparatiile care se fac adeseori cu Heine sau cu Lenau. Modernitatea poeziei eminesciene ni se releva în întreaga sa amploare prin aceasta elementara tentativa de a-l supune la proba de foc, determinata de confruntarea cu acei contemporani care anuntau marea revolutie a poeziei, nu cu cei ce încheiau ultimele acorduri ale unui curent iesit pe neobservate din primul plan al devenirii literare.

Evident, nu se poate sustine ideea ca toate acele procedee ce tin de vechea recuzita romantica a primilor deschizatori de drumuri ar lipsi cu desavârsire din creatia eminesciana. Talentul de exceptie al poetului, ca si bunul sau gust, le atenueaza, iar ceea ce ni se pare ca reprezinta discursul liric etern, realizat de scriitorul român, se structureaza în asa fel, încât se poate spune si despre Eminescu, ca si despre alti mari scriitori, ca este un contemporan al tuturor timpurilor.

Când Eminescu a început sa devina el însusi, scriitori de dimensiuni locale ca Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, C. Bolliac, Andrei Muresanu etc. îsi consumasera de multa vreme experimentele pe planul poeziei romantice românesti. Meditatia pe marginile trecutului, gravat în timpul ce ruinele privite ca vestigii ale gloriei apuse, evaziunea exotica în spatiul poetic oriental, dialogul straniu cu umbrele mortilor, lacrimarea facila provocata de esecul sentimental constituiau de multa vreme clisee de domeniul evidentei pe care poetii minori le demonetizasera total prin excesul de întrebuintare.

Eminescu a stiut sa evite cu abilitate, chiar la început, unele clisee de acest gen. A ramas însa tributar altora, care înscriu demersul sau poetic initial pe un plan eclectic indecidabil. Versul cantabil de derivatie populara (De-ai fi draga zefir dulce / Care duce) se asociaza cu tipul de imagini de sorginte baroca, menita sa sugereze fugitivul, conventionalismul sentimental de pastorala clasica.

Ca Eol ce Zboara prin valuri si tipa
Fugarul usor
Necheaza, s-arunca de spinteca-n aripa
Al negurei fior.

(O calarie în zori)

Mitologia si istoria, sintagmele folclorice si erosul, natura filtrata printr-o stare sufleteasca anumita reprezinta modalitatile prin care Eminescu se înscria cu primele sale acorduri lirice în peisajul romantic al poeziei românesti de odinioara.

Poetul debuteaza astfel sub semnul “visarilor juniei”. El cauta o “dulce linistire”, situata cu precadere “în visuri fericite”. Pentru Eminescu, lumea este la început un imens spectacol misterios. Ea “parea o cifra”, cum va spune poetul în una din operele sale postume. Dar pâna când “inima lumilor”, “masina lumei”, “lumea gândirii” sau “cartea lumei” nu se deschid pentru constiinta poetului însetat de cunoastere, starea dominanta prin care sunt percepute dimensiunile realului este visul în stare de veghe. Eminescu este, fara îndoiala, un poet al privirii. Dar între el si “lumea de piatra” apar tot felul de obstacole care opacizeaza “oglinzile lumei”. Când între eul receptor al scriitorului si “bolta lumii” nu se interpun nici un fel de obstacole ale privirii ca “munti de neguri”, “neguri de argint”, “gene de nor”, “Insetata lor viata prin ceata”, Eminescu devine un poet al privirii neiertatoare. Când poetul vede visul ce se destrama, realitatea apare oribila si necesitatea voalarii elementelor referentiale, ostile visului luminos, se împlineste cu ajutorul poeziei.

Am vazut fata ta pala de o bolnava betie,
Buza ta învinetita de-al coruptiei muscat,
Si-am zvârlit asupra-ti, crudo, valul alb de poezie
Si paloarei tale raza inocentei eu i-am dat.

(Venere si Madona)

La Eminescu, poezia va pastra în permanenta aceasta dubla functie de valorizare a unei realitati date sau de ridicare violenta a mastilor care acopera un “adânc necunoscut”, “o viata nebuna” sau “chaosul uitarii”. Atâta vreme cât “lumea închipuirii” nu este înca amenintata de “spaima înghetata”, de “gemândul uragan”, visul eminescian pastreaza culori îmbietoare, tonalitati deschise.

In poezia sa capata o frecventa semnificativa enunturi ca “vise de-amar”, “vis de tainic dor”, “vom visa un vis ferice”, “ca visul pe-un copil” etc. Când apare însa ipostaza poetului cu “Sufletu-n ruina”, cu “Capu-mi pustiu cu furtune”, când iarasi lumea este definita prin cuvinte-simboluri, ce trimit la “deserturi” sau la “pustiuri”, atunci receptorul lumii ca vis constata ca se izbeste de “un vis searbad”, ca sufletul sau este amenintat de “vise rebele”, iar visele se aseamana cu o pasare “ce îsi muia aripa-n amar”.

Din momentul în care relatia dintre constiinta poetului si starea lumii ca iluzie se destrama, Eminescu începe sa dea creatiei sale un suport existential tragic. Schimbarea aceasta de viziune asupra lumii apare chiar în unele poezii din 1868, cum este Amorul unei marmore. Ea înregistreaza formularea cea mai transanta în Mortua est(1871). Dereglarea intensa a simturilor pentru a deveni poet, pe care o preconizase Rimbaud în una din paginile sale menite sa dea o alta turnura literaturii, capata la Eminescu caracterul unui enunt tragic fara iesire. Retragerea poetului conditiei umane tragice în vidul existential devine foarte evidenta.

A fi? Nebunie si trista si goala;
Urechea te minte, si ochiul te-nsala;
Ce-un secol ne zice, ceilalti o dezic
Decât un vis searbad, mai bine nimic.”

(Mortua est)

Eminescu devine astfel poetul situatiilor-limita. Viata, moartea, iubirea, istoria, spectacolul civilizatiilor ce se schimba, evenimentul de ordin politic sau social etc., totul este convertit într-un semnificant al conditiei umane proiectate pe fundalul unui final tragic.

Poetul care percepuse “lumea senina” descopera acum si reversul, proiectat pe un plan interior, “lumea-mi neagra”. Alteori, extensia de sens duce la imagini impregnate de un puternic pesimism liric si negator de genul “O racla mare-i lumea” sau “într-o lume de cadavre”.

Schimbarea modului de perceptie a lumii determina si modificarea reactiilor afective fata de aceasta. De la “doina întristata”, “tristul zgomot”, “muzica trista”, “cântec trist”, Eminescu ajunge la un limbaj afectiv dominat de “dulce jale”, “marea-i de mâhnire”, “durerea lor nemarginita”. Intensitatea acestui mod angoasant de traire a realitatii determina configurarea unor asociatii paradoxale de sentimente ca “bucurie-trista”, “duioase dureri”, “dulcea patimei durere”, “dulce si fermecatoare jale”. Starea aceasta de “Weltschmerz”, pe care am întâlnit-o pentru prima data la sturmerii germani, este proiectata de Eminescu pe ample dimensiuni (“durerea lor nemarginita” sau “cumplita mea durere”). Ea capata în acelasi timp o rezonanta care indica prin cele mai diverse tipuri de enunt zonele cele mai profunde ale constiintei sau pur si simplu notiunea de adâncime. In marele haos, conceput de poetul român în cele mai diverse maniere, totul este cu putinta. In acest context, variabilele adâncului intra în aliante simbolice foarte diferite ca: “sunt ca marea adânca”, “adânca durere”, “adâncul gândurilor”, “suferinte adânci”, “adâncul cuprinzându-l”, “moartea cea adânca”, “adânc necunoscut” etc.

Atât spatiul cât si timpul capata în poezia eminesciana o puternica coloratura afectiva. Oricum, universul din poezia lui Eminescu are dimensiunile cele mai stranii. Când poetul este coplesit de starea de vid existential, când se simte în ipostaza de “suflet mort”, atunci se configureaza sentimentul de spatiu gol, de neliniste provocata de trairea într-un desert dezordonat. Spatiul gol este întotdeauna angoasant, datorita starii de nesiguranta pe care o trezeste. De la “a pustiei si a noptii maretie” sau “sa învie în deserturi sir de visuri ce te mint”, pâna la “nisipul din pustiuri”"prin desert strabat salbatic mari familii beduine”, “un leu pustiei rage turbarea lui fuginda”, descifram o noua retea de imagini obsedante ce trimit spre spatiul gol, insecurizant. In acest spatiu psihologic, generator de anxietate, se înscrie si starea poetului traumatizat care îsi simte capul “pustiu cu furtune”, vede “biserici pustie” si constata, în ultima instanta, sentimentul de abandonare în “chaosul uitarii”, când se insinueaza dureros, în constiinta “o minte pustie nebuna”. Insingurat, anxios, indiferent, alienat într-un asemenea spatiu gol, echivalent uneori cu starea de vid existential, poetul configureaza imaginea cosmohaosului din cele mai diverse unghiuri de vedere. In universul eminescian exista un microhaos si un macrohaos. Acesta poate fi absolut gol sau umplut cu ceva asa cum poate fi de asemenea un spatiu interior sau exterior. In aceasta noua retea de imagini exista un “chaos lumesc”, ca si “ochi de visuri” în care “e un chaos”. Macrohaosul este însa mult mai divers. In sfera lui gasim ale “haosului vai”, al “norilor haos”, “gânduri mari ca sori-n chaos”, dar si ale “chaosului margini”, la care se adauga sonorizarea spatiului nemarginit, deoarece exista “prin chaos o muzica de sfere”.

Opusa desertului, haosului etc., natura este spatiul protector securizant. Zonele de repliere ale îndragostitilor din poezia lui Eminescu, ca si a gânditorilor ce mediteaza numai dincolo de “chaosul lumesc”, sunt reprezentate de codru, padure, lac, luntrea retrasa pe apele unduitoare. Chemari de genul “hai în codru”, “vino în codru” sunt elocvente. Spatiul imaginar ideal, realizat de Eminescu, presupune o fericita îmbinare între vegetaTia ocrotitoare a padurii si prezenta izvorului.

Vino-n codrul la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

(Dorinta)

In acest spatiu protector oferit de “lacul codrilor albastru”, scriitorul imagineaza ceremonialul sacru al iubirii. Intr-un spatiu mic, luntrea reprezinta locul replierii romantice totale.

Sa sarim în luntrea mica,
Ingânati de glas de ape,
Sisa scap din mâna cârma
Si lopetile sa-mi scape;

(Lacul)

Dar sa nu uitam faptul ca Eminescu este tipul poetului ce foloseste cele mai diverse pretexte pentru a filozofa asupra conditiei umane. De aceea spatializarea timpului, decuparea acestuia în clipe, referintele la un moment originar, fixarea în prezentul încremenit sau meditatia asupra viitorului nu fac decât sa fie subliniata cu si mai multa putere ipostaza omului ca un proiect spre moarte, asa cum îl concepea si Heidegger mult mai târziu.

In poezia lui Eminescu exista un timp istorico-biologic care curge mereu spre un epilog tragic, semnificat de moarte, de disparitie, de reintegrarea apolinica într-o veche matca originara.

In van cata-veti mândre simtiri în piept.
Toate trecura:
Viermele vremurilor roade-n noi.

(In van cata-veti)

Existena apare astfel ca o vesnica repetitie (“Ce este viitorul? Trecutul cel întors”). Sau, alta data, întâlnim acelasi enunt, când timpul apare masurat prin rezonanta lui afectiva.

Viitorul un trecut e, pe care-l vad întors.
Acelasi sir de patimi s-a tors si s-a retors.

(O, stinga-se a vietii)

Daca timpul calendaristic este o permanenta repetitie, rationamentul poetului duce spre concluzia ca acesta are o singura dimensiune, prezentul, în care se concentreaza toate celelalte fenomene ce par a fi înscrise într-o anumita devenire.

Patria vietii e numai prezentul
Clipa de fata numa-n ea suntem,
Suntem în adevar. – Iara trecutul
Si viitorul numai o gândire-s.

(Patria vietii e numai prezentul)

Nu se poate însa trece cu vederea faptul ca, în asemenea cazuri, excesul de conceptualizare scade valentele poetice ale textului eminescian.

Devenirea existentiala cu toate implicatiile ei afective nu se înscrie în universul eminescian printr-o singura dimensiune temporala. In opera sa exista un timp originar, fabulos, care este un timp gol (“La-nceput pe când fiinta nu era nici nefiinta / Pe când totul era lipsa de viata si vointa”).

Peste acest timp originar, indecidabil, se sedimenteaza timpul biologic, ale carui cicluri duc la suprapunerea dintre devenire si eternitate compusa din secvente repetabile.

Cu mine zilele ti-adaogi
Cu ieri viata ta o scazi
Si ai cu toate acestea-n fata
De-a pururi ziua cea de azi.

(Cu mine zilele-ti adaogi)

Devenirea marcata de fenomene constante impune o alta retea specifica de imagini de genul “alte valuri”, “acelasi vad”, “alta toama, aceleasi frunze”, “aceleasi sunt, desi mereu se schimba”, “acelasi praf, aceeasi adâncime”, “acelasi dascal”, “aceleasi pareri”, “aceleasi stele” etc.

Integrata în aceste dimensiuni spatio-temporale, “moartea e un caos, o mare de stele”, iar viata apare si ea ca “o bolta de vise rebele”, opusa mortii ce reprezinta “un secol cu sori înflorit”.

Registrul liric al discursului poetic eminescian înregistreaza în cele mai multe cazuri o tonalitate grava, exprimata printr-un stil înalt. Insertia stilului polemic în creatia sa poetica, a ironiei dizolvante si a umorului gras nu ni se par compatibile cu specificitatea lirismului sau tragic, reflexiv, tipic meditatiei pe marginea conditiei umane. Când invectiva polemica releva faptul cotidian, enuntul poetic devine un pamflet cu alta adresa.

Armeanu-grec, lingau cu doua fete
Iti ad-aminte ce aveai în straita
Când pietre numara la voi în piete.

(Petri-natae)

Imaginea serafica a femeii iubite se transforma si ea în acest context într-un obiect degradat, situat într-o lume degradata. Efectul poetic este de asemenea sensibil atenuat.

Ce cocheta e copila, cu ce gratie ea îmbla?
Si ce stele zugraveste în nisip cu dulcea-i laba
O gaina virtuoasa, o gaina prea de treaba
Cu evlavie ea cata fire d-orz si coji de jimbla.

(Antropomorfism)

Umorul si ironia romantica nu reprezinta, dupa parerea noastra, zona forte a artei eminesciene. Dimpotriva, aici apare, de fiecare data, riscul caderii sale în antipoezie.

Fetele unui poet sunt însa multiple, ca si fetele timpului, privit într-o continua devenire. Si cum nu avem dreptul sa vorbim în numele eternitatii decât printr-o aproximatie, determinata din perspectiva prezentului, putem spune ca discursul poetic eminescian care se face auzit cu toata puterea în constiinta noastra, apartine unui poet liric de mare puritate, unui gânditor care iese din timpul sau prin meditatia grava asupra conditiei umane.

Supratextul eminescian însumeaza, de fapt, mai multe tipuri de enunturi literare. De la lirismul pur si punerea în scena a unor voci lirice pâna la scenariul cu o ampla miscare epica, proiectata pe un fundal liric, registrul poeziei lui Eminescu însumeaza cele mai variate modalitati.

Lipsit uneori de podoabe pâna la expresia ascetica, cu o mare forta de iradiere semantica, aforistic, luxuriant si coplesitor prin marea încarcatura afectiva a nucleelor lirice, discursul eminescian ni se pare astazi elocvent si durabil prin marea capacitate de esentializare a poetului, prin efectul de surdina aplicat retoricii romantice, atât de grandilocventa la poetii din prima etapa de cristalizare a acestui curent literar.

Privit din acest unghi de vedere, supratextul eminescian cuprinde elemente parnasiene, anunta muzicalitatea interioara a poeziei simboliste, vesteste explozia de revolta a operei lui Whitman, lasa sa se întrevada filonul artei cultivate de neoromanticii de mai târziu.

Esentializata, interiorizata., retorica romantica eminesciana releva astfel o voce lirica ce suna în modul cel mai firesc alaturi de aceea a lui Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé sau Leconte de Lisle.

Eminescu nu este, asadar, pentru noi, un romantic întârziat, ci un scriitor care a creat un discurs liric etern, un creator sincronizat cu marea literatura a epocii sale, un contemporan al tuturor timpurilor.

14,008 vizualizări, 14 vizualizări astăzi

Împărtăşeşte-ne opinia ta

Cum apreciezi acest material?
5 / 5 (3 voturi)