Lacul de Mihai Eminescu – Comentariu literar

Lacul de Mihai Eminescu

Comentariu literar

Click aici pentru a citi poezia Lacul de Mihai Eminescu.

Mihai Eminescu (1850-1889) s-a inscris in romantismul european prin tema iubirii si a naturii, care este predominanta in lirica sa. Poezia Lacul, publicata la 1 septembrie 1876 in revista Convorbiri literare, alaturi de Melancolie, Craiasa din povesti, Dorinta, se incadreaza in creatile erotice idilice, in care predomina natura cu cunoscutele ei elemente specifice eminescene – lacul, codrul, izvorul, luna etc.

Lirica erotica eminesteana imbina sentimentul dragostei pentru finta iubita cu adoratia fata de frumusetile naturii, starea sufleteasca ia nastere, se impliniste sau se comsuma intr-un decor mirific, de basm, sau intr-un cadru dezolant, mohorat, in functie de natura sentimentelor exprimate.

Poezia are ca titlu numele unuia dintre elementele cadrului natural, lacul, deoarece imaginea acestuia predomina in peisaj, in raport cu celelalte elemente: trestiile, barca, luna, vantul etc.

Tema poeziei o constituie aspiratia poetului pentru o iubire ideala, cu o poveste de dragoste imaginata intr-un cadru natural rustic, cu care se contopeste trairea interioara a eului liric.

Eul liric se confeseaza, este exprimata emotia poetului determinata de asteptarea fiintei iubite, natura participa la trairile eului liric, lacul este personificat, devine martor la iubirea poetului, contribuie la atmosfera de vraja, poezia incepe si se incheie simetric cu imaginea lacului, care in final isi pierde din stralucire traind alaturi de poet suferinta si tristetea.

Continutul poeziei. Poezia “Lacul” este alcatuita din cinci strofe a cate patru versuri sau din cinci catrene, organizate gradat ca stare sufleteasca, de la speranta implinirii iubirii pana la tristetea sfasietoare din final. Compozitional, poezia poate fi structurata pe doua planuri, unul real, exterior care cuprinde tabloul descriptiv al naturii si altul ideal, interior, al visului de implinire a iubirii absolute.

Strofa intai descrie cadrul naturii, decorul in care eul liric va exprima dorinta arzatoare de a simti in profunzime sentimentul de iubire absoluta. Imaginea vizuala, construita prin epitete cromatice, a lacului “albastru”, incarcat de “nuferi galbeni”, este la inceput statica apoi creste in dinamism, in miscare, umanizandu-se, deoarece tresare emotional “in cercuri albe”. Tabloul naturii anticipeaza, astfel, emotia poetului in asteptarea nerabdatoare a iubitei.

Strofa a doua compune spatial interior al trairii, al visarii eului liric la iubirea ideala. Motivul asteptarii este relevat prin verbe ce exprima nesiguranta, incertitudinea “parca-ascult”, “parc-astept”, stare accentuata si de repetitia acestora. Nerabdarea indragostitului de a-si intalni iubita este exprimata inca din primul vers: “Si eu trec de-a lung de maluri”. Folosirea verbelor la conjunctiv sugereaza speranta, visul de implinire a iubirii, posibila fericire fiind vizualizata prin gesturile tandre, mangaietoare: “sa rasara”, “sa-mi cada”. Eventualitatea implinirii visului de iubire este in concordanta cu posibilul cuplu, realizat de poet prin doua pronume personale, “eu” si “ea”, care sugereaza, pe de o parte, confesiunea poetului, iar pe de alta parte, unicitatea iubitei, pronumele fiind subliniat grafic. Iubita este, asadar, “ea”, unica, singura care ar putea sa-l faca fericit.

Strofele a treia si a patra imagineaza, in continuare, eventuala poveste de iubire, idila, care se manifesta ca un ritual incarcat de emotia posibilei intalniri: “Sa sarim in luntrea mica / Inganati de glas de ape, / Si sa scap din mana carma, / Si lopetile sa-mi scape;”. Verbele sunt tot la conjuctiv, pentru ca intalnirea nu este reala, ci ea se petrece numai in imaginatia poetului, ca dorinta arzatoare a eului liric de contopire a cuplului de indragostiti, intr-o iubire ideala: “sa sarim”, “sa scap”, “sa-mi scape”, “sa plutim”, “fosneasca”, “sune”. Imaginile vizuale se impletesc cu imaginile auditive, natura fiind participativa la sentimentele profunde de iubire in eventualitatea implinirii cuplului, idee sugerata prin personificarea “Inganati de glas de ape“. Vizual, natura este dominata de “lumina blandei lune”, Eminescu este astrul tutelar, care vegheaza evenimentele ce se petrec pe pamant. Elementele auditive sunt exprimate prin sintagme sugestive pentru ipostaza naturii de participant activ si sensibil la zbuciumul interior al eului liric, in dorinta de implinire a cuplului de indragostiti: “inganati de glas de ape”, “vantu-n trestii lin fosneasca”, “unduioasa apa sune!”. Din aceste strofe se desprinde si ideea armoniei perfecte intre planul real, al naturii si planul ideal, al visului de iubire absoluta, dintre planul exterior, al decorului natural si cel interior, al sentimentelor.

Ultima strofa exprima tristetea sfasietoare a eului liric, provocata de neputinta implinirii visului erotic si de solitudinea dureroasa si incarcata de suferinta. Dezamagirea indragostitului este marcata de punctele de suspensie, asezate dupa cuvintele ce exprima deceptia posibilei intalniri cu iubita: “Dar nu vine…“. Se face astfel trecerea de la starea de vis, plina de farmec, la realitatea trista si solitara, iubirea ramanand numai o dorinta, un ideal neimplinit. Poetul exprima la persoana I, printr-o confesiune lirica, durerea profunda, starea de deprimare pe care o simte si ramane tot singur in mijlocul naturii: “Singuratic / In zadar suspin si sufar / Langa lacul cel albastru / Incarcat cu flori de nufar”. Natura este aici numai un cadru, lacul nu mai tresare, fiind in armonie desavarsita cu melancolia din sufletul poetului.

Deoarece este o opera literara in versuri, in care este descris un tablou din natura in cadrul careia poetul isi manifesta dorinta de implinire a iubirii ideale, poezia “Lacul” de Mihai Eminescu este o idila-pastel.

63,860 vizualizări, 5 vizualizări astăzi

Împărtăşeşte-ne opinia ta

Cum apreciezi acest material?
4.13 / 5 (53 voturi)