Luceafarul de Mihai Eminescu – Comentariu literar

Luceafarul de Mihai Eminescu

Comentariu literar

Poema “Luceafărul“ reprezintă, în contextul întregii noastre poezii naţionale, şi nu numai al celei eminesciene, fără nici o îndoială, expresia absolută, testamentară, pe care o atinge, înascensiunea ei necurmată, gândirea poetică şi filozofică a lui Eminescu.

Treptele succesive prin care a trecut poema – cum atestă manuscrisele poetului, aduse la lumina tiparului de Perpessicius, cu toate variantele lui, în Ediţia monumentală, integrală,
Mihai Eminescu – Opere, I-IV, 1939-1963 – dovedesc că ”de la lutul inanimat până la statuia împietrită şi fără de moarte” a Luceafărului i-au trebuit lui Eminescu zece ani de trudă creatoare. De aceea, poate, Luceafărul Eminescu înregistrează o imensă bibliografie – aproape o mie cincisute de titluri. Este poemul despre care s-a scris aproape mai mult decât despre întreaga poezie românească la un loc.

Trecând, aşadar, prin numeroase variante succesive, din anii berlinezi ai poetului, 1872-1874, când manuscrisele lui atestă începutul, Luceafărul este finisat abia în 1882, când Eminescu îl citeşte, parţial, în şedinţele Junimii, în asistenţa lui Maiorescu. Dar, în forma lui definitivă, poemul este publicat, în aprilie 1883, în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare ”România jună”, din Viena, sumar ilustrat de cei mai de frunte reprezentanţi junimişti ai literaturii române la acea vreme. Versiunea din Almanah
este reprodusă, apoi, de revista ”Convorbiri literare”, în august 1883, şi tradusă în limba germană de Mitte Kremnitz. Titu Maiorescu reia, apoi textul poemului, apărut în Almanah, dar înlătură din 392 de versuri, câte cuprinde această versiune, un număr de 16 versuri, republicând poemul, numai cu 376 de versuri, în ediţia princeps, din decembrie 1883. Mai precis însă – modificările făcute de Maiorescu în ediţia din 1883, menţinute şi în celelalte ediţii ale sale, ce au urmat acesteia, sunt următoarele: marele critic suprimă strofa 3 (Ei numai doar durează-n vânt etc.), din cele 11 câte cuprind răspunsul Demiurgului, înlocuieşte versurile 3-4 din strofa 7 cu versurile “Tu eşti din forma cea dintâi, / Eşti vecinică minune”, şi apoi elimină strofele 8, 9,10 – reducând, astfel, textul poemului de la 98 de strofe la 94 strofe. Ediţia academică Perpessicius
restabileşte, în spirit critic, textul iniţial, după cel din Almanah, considerând întregul ca un neegalat poem simfonic. Şi, astfel, în ediţiile curente ale Poeziilor lui Eminescu, apare când una când alta din cele două forme ale versiunii definitive – adică cu sau fără cele patru strofe.

 

4,453 vizualizări, 4 vizualizări astăzi

Împărtăşeşte-ne opinia ta

Cum apreciezi acest material?
3.25 / 5 (4 voturi)