Marturii despre Mihai Eminescu

Marturii si referinte critice

  1. Titu Maiorescu, Eminescu si poeziile lui
  2. I. L. Caragiale, Opere III
  3. Iacob Negruzzi – Amintiri din “Junimea”
  4. Ioan Slavici, Eminescu si limba romaneasca

Titu Maiorescu, Eminescu si poeziile lui

Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu, este o asa de covârsitoare inteligenţă, ajutată de o memorie, căreia nimic din cele ce-si întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienatiei declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui si fără nici o silă, era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce si le însusise si le avea pururea la îndemână. În aceeasi proportie tot ce era caz individual, întâmplare externă, conventie socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obstească si chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană, îi erau indiferente. A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinta o expresie nepotrivită cu individualitatea lui si pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în acceptiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existentei nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câstiga singur, îl sustinea tatăl său si-l ajutau amicii. Iar recunoasterile publice le-a despretuit totdeauna.

Vreun premiu academic pentru poeziile lui Eminescu, de a cărui lipsă se plânge o revistă germană din Bucuresti? Dar Eminescu ar fi întâmpinat o asemenea propunere cu un râs homeric sau, după dispozitia momentului, cu acel surâs de indulgenţă miloasă ce-l avea pentru nimicurile lumesti. Regina României, admiratoare a poeziilor lui, a dorit să-l vadă, si Eminescu a avut mai multe convorbiri literare cu Carmen Sylva. L-am văzut si eu la Curte si l-am văzut păstrând si aici simplicitatea încântătoare ce-o avea în toate raporturile sale omenesti. Dar când a fost vorba să i se confere o distinctie onorifică, un bene-merenti sau nu stiu ce altă decoratie, el s-a împotrivit cu energie. Rege el însusi al cugetării omenesti, care alt Rege ar fi putut să-l distingă? Si aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvârsire lipsit, nu din sumetia unei inteligente exceptionale, de care numai el singur nu era stiutor, ci din naivitatea unui geniu cuprins de lumea ideală, pentru care orice coborâre în lumea conventională era o supărare si o nepotrivire firească!

Cine-si dă seamă de o asemenea figură, întelege îndată, că nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele, care ademenesc pe cei mai multi oameni. Luxul stării materiale, ambitia, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocupărilor sale. Să fi avut ca redactor al Timpului mai mult decât a avut, să fi avut mai putin; pentru micile lui trebuinte materiale tot atât era. Numai după izbucnirea nebuniei, în intervalele lucide, în care se arătau însă felurite forme de degenerare etică, obisnuite la asemenea stări, devenise lacom de bani.

Prin urmare legenda, că mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie, trebuie să aibă soarta multor alte legende: să dispară înaintea realităţii.

Si nici munca specială a unui redactor de ziar nu credem că trebuie privită la Eminescu ca o sfortare impusă de nevoie unui spirit recalcitrant. Eminescu era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditând, scriind. Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atât mai mult de toate manifestările vietii intelectuale, fie scrierile vreunui prieten, fie studierea miscării filozofice în Europa, fie izvoarele istorice, despre care avea cunostinta cea mai amănunţită, fie luptele politice din ţară. A se ocupa cu vreuna din aceste chestii, a cugeta si a scrie asupra lor, era lucrul cel mai potrivit cu felul spiritului său. Si energia, cu care a redactat Timpul, înălţimea de vederi, ce apare în toate articolele lui, puterea neuitată, cu care în contra frazei despre nationalismul liberal al partidului de la guvern a impus importanta elementului autohton, sunt o dovadă pentru aceasta.

Cu o asa natură, Eminescu găsea un element firesc pentru activitatea lui în toate situatiile, în care a fost pus. La bibliotecă, pentru a-si spori comoara deja imensă a memoriei sale; ca revizor scolar, pentru a stărui cu limpezimea spiritului său asupra nouelor metode de învăţământ; în cercul de amici literari, pentru a se bucura fără invidie sau a râde fără răutate de scrierile cetite; la redactia Timpului, pentru a biciui frazeologia neadevărată şi a formula sinteza unei directii istorice nationale: în toate aceste ocupări si sfere Eminescu se afla fără silă în elementul său.

Dacă a înnebunit Eminescu, cauza este exclusiv internă, este înnăscută, este ereditară. Cei ce cunosc datele din familia lui stiu că la doi frati ai săi, morti sinucisi, a izbucnit nebunia înainte de a sa si că această nevropatie se poate urmări în linie ascendentă.

De altminteri si în vremea, în care spiritul lui era în vigoare, felul traiului său făcuse pe amici să se teamă de rezultatul final. Viata lui era neregulată; adesea se hrănea numai cu narcotice si excitante; abuz de tutun si de cafea, nopti petrecute în citire si scriere, zile întregi petrecute fără mâncare, si apoi deodată la vreme neobisnuită, după miezul noptii, mâncări si băuturi fără alegere si fără măsură; asa era viata lui Eminescu. Nu această viaţă i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie înnăscut a cauzat această viaţă. Ceea ce o dovedeste, este, că toate încercările, adeseori si cu stăruinţă repetate de unii prieteni ai săi, între altii si de mine, nu au fost în stare să-l aducă la un trai mai regulat.

Si nici de nefericiri, cari ar fi influentat sănătatea intelectuală sau fizică a lui Eminescu, nu credem că se poate vorbi. Dacă ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? am răspunde: cine e fericit? Dar dacă ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? am răspunde cu toată convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era prin urmare pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plângerea mărginită a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulară, ci era eternizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobste; si chiar acolo, unde din poezia lui străbate indignarea în contra epigonilor si a demagogilor înşelători, avem a face cu un simţimânt estetic, iar nu cu o amărăciune personală. Eminescu, din punct de vedere al egoismului, era cel mai nepăsător om ce si-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simţimânt prea intensiv al fericirii, nu putea fi expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă, iată nota lui caracteristică, în melancolie ca şi în veselie. Si lucru interesant de observat: chiar forma nebuniei lui era o veselie exsultantă.

Când venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi câstigase de mult inima tuturor, si ne aducea ultima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutând mereu o formă mai perfectă, o cetea parcă ar fi fost o lucrare străină de el. Niciodată nu s-ar fi gândit măcar să o publice: publicarea îi era indiferentă, unul sau altul din noi trebuia să-i ia manuscrisul din mână şi să-l dea la Convorbiri Literare!

Si dacă pentru poeziile lui, în care si-a întrupat sub o formă asa de minunată cugetările si simtirile, se multumea cu emotiunea estetică a unui mic cerc de amici, fără a se gândi la nici o satisfactie de amor-propriu; dacă el se considera oarecum ca organul accidental, prin care însăşi poezia se manifesta, aşa încât ar fi primit cu aceeasi multumire să se fi manifestat prin altul: ne este permis a conchide nu numai că era nepăsător pentru întâmplările vietii externe, dar si chiar că în relatiile lui pasionale era de un caracter neobisnuit. Cuvintele de amor fericit si nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în acceptiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva si tinea cu desăvârsire în mărginirea ei. Ca si Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, si el cu melancolie impersonală îşi căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării si a poeziei. De aci Luceafărul cu versurile de la sfârsit:

Ce-ti pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strămt
Norocul vă petrece;
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece.

I. L. Caragiale, Opere III

Era o frumusete. O figură clasică încadrată de niste plete mari negre: o frunte înaltă şi senină, niste ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.

“Mă recomand, Mihail Eminescu.”

Asa l-am cunoscut eu.

Cătă filosofie n-am depănat împreună toată noaptea aceea cu nepregetul vârstei de saptesprezece ani.

Ce entuziasm! Ce veselie! Hotărăt, închipuirea nu mă înşelase… Era un copil minunat.

Într-o noapte mă pusese în curentul literaturii germane, de care era încântat.

– Dacă-ti place asa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis… am aflat eu că dumneata ai si scris.

– Da, am scris.

– Atunci, – si mie-mi place poezia, desi nu pot scrie, – fii bun şi arată-mi si mie o poezie de dumneata.

Eminescu s-a executat numaidecât…

Asa l-am cunoscut atuncea, asa a rămas pănă în cele din urmă momente bune: vesel si trist; comunicativ si ursuz; blând si aspru; multumindu-se cu nimic si nemultumit de toate; aici de o abstinenţă de pustnic; aci apoi lacom de plăcerile vieţei; fugind de oameni si căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic si iritabil ca o fată nervoasă. – Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nenorocită pentru om!…

Acest Eminescu a suferit multe, a suferit si de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseste pe toate cărările.

Generatii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Serban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, si o bucată din care să scoti un alt Eminescu nu se va mai găsi poate…

Iacob Negruzzi – Amintiri din “Junimea”

Poesiile lui Eminescu, scrisorile sale, scrise altfel decât cele ce primeam obisnuit, de la toti autorii, făceau să mă intereseze tot mai mult de acest tânăr poet. Având a pleca în acea vară la băi în Austria, hotărâi să mă opresc la Viena câtva timp pentru a face cunostinţă cu Eminescu si a petrece cu dânsul o bucată de vreme. Dar nu l-am înştiintat de sosirea mea, voind să-i fac o surprindere. Ajuns la Viena mă dusei la cafeneaua Troidl din Wollzeile, unde stiam că este locul de adunare al studentilor români şi mă aşăzai la o masă deoparte lângă o fereastră, de unde fără a fi băgat în seamă, puteam observa pe toti tinerii ce vorbeau între dânşii româneşte. Erau multi adunati în ziua aceea, unii păreau mai inteligenti, altii mai putin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, încât îmi zisei că Eminescu nu poate să fie printre dânsii. Deodată se deschide usa şi văd intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii si visători totodată, cu părul negru, lung, ce i se cobora aproape până la umeri, cu un zâmbet blând si melancolic, cu fruntea înaltă şi inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi şi cam roase. Cum l-am văzut am avut convingerea că acesta este Eminescu, şi fără un moment de îndoială m-am sculat de pe scaun, am mers spre dânsul, şi întinzându-i mâna, i-am zis: “Bună ziua, domnule Eminescu!”. Tânărul îmi dădu mâna şi privindu-mă cu surprindere: “Nu vă cunosc”, răspunse el cu un zâmbet blând.

– Vedeti ce deosebire între noi, eu v-am cunoscut îndată.

– Poate nu sunteti din Viena?

– Nu.

– După vorbă sunteţi din Moldova… poate din Iasi?…

– Chiar de acolo.

– Poate sunteti domnul… Iacob Negruzzi? zise el cu sfială.

– Chiar el.

– Vedeti că si eu v-am cunoscut.

La auzul numelui meu, lăţit între tinerimea studioasă din cauza Convorbirilor literare, studentii români din cafenea se grămădiră împrejurul nostru şi Eminescu mi-i făcu cunoscuti. Cei mai multi erau din Transilvania si Ungaria, câtiva din Bucovina.

– Îmi pare rău că Slavici a plecat din Viena în vacante, zise Eminescu, as fi dorit foarte mult să faceti cunostinta lui. Eu cred că Slavici este un scriitor cu viitor, el cugetă drept, are idei originale, si va scrie foarte bine când va mânui mai usor limba romănă de care s-a cam dezvăţat în scolile unguresti.

Împrieteniti din cel întâiu moment am stat mai bine de o săptămână în Viena, petrecând tot timpul cu Eminescu, descutând împreună despre trecutul şi viitorul românilor, despre războiul franco-german ce tocmai izbucnise şi pasiona toată lumea şi mai ales despre literatura noastră natională.

Pe Slavici l-am cunoscut numai la întoarcerea mea de la băi si l-am îndemnat să scrie un studiu comparativ între cele două popoare conlocuitoare români si unguri, la care se referă şi un pasaj din scrisoarea ce am primit de la Eminescu după întoarcerea mea în Iasi si pe care o reproduc mai jos.

La despărţirea noastră întrebai pe Eminescu dacă i-ar plăcea să se aşăze în Iasi când va sfârşi studiile sale.

– As veni bucuros, îmi răspunse el, căci societatea “Junimea” are pentru mine o mare atractie, însă mai târziu. Deodată ne-am înteles cu Slavici să punem în mişcare pentru anul viitor o mare întrunire a studentilor români din toate părţile, la mormântul lui Stefan-Cel-Mare din mânăstirea Putna. Când ne-om fi îndeplinit această datorie, vin. Eminescu îmi povesti cum voiau să organizeze acea serbare, şi-mi făgădui asupra ei, o mică notiţă pentru “Convorbiri literare” pe care mi-o şi trimise. Este articulul subsemnat cu litera E şi publicat în numărul din 15 septemvrie al revistei.

Ioan Slavici, Eminescu si limba romaneasca

Eu rostiam la început vorbele cum se obicinuieste prin Podgoria de la Arad. Eminescu se enerva adeseori si zicea că-i sfarâm timpanul pocind vorbele, dar nu se supăra si nu-si pierdea sărita ca multi dintre gramaticii de atunci. După părerea lui, cea mai dulce si mai bogată în sunete era rostirea moldovenească. Ea însă nu poate să fie reprodusă prin literele pe care le avem. El stăruia dar pentru rostirea bucureşteană şi în-deosebi pentru cea din mahalaua Lucacilor, care e mai simplă şi poate să fie fixată cu destulă preciziune. Îi plăcea însă tot ceea ce avea un caracter particular nu numai în rostire, ci şi în genere în felul de a vorbi şi trăgea cu urechea când catanele adunate la Viena din deosebitele părti ale împărăţiei stăteau de vorbă între ele. Adeseori întreba apoi «unde se zice asa»?

Asa ajunseserăm să ne formăm convingerea, că cea mai bogată e limba vorbită de românii de la miazănoapte, începând din judetul Sucevei peste Câmpulungul Moldovenesc si peste Năsăud până la Sălagiu, unde se întrebuintează multe vorbe de origină romană, care aiurea s-au pierdut. E lumea în care a trăit mult jălitul nostru prieten Simeon Marian Florian şi din care a iesit Gheorghe Cosbuc. Interesant şi astfel şi frumos într-un fel oarecare i se părea lui Eminescu tot ceea ce era neobisnuit în materie de limbă, şi el întreba mereu: «unde se zice asa?». Dar tocmai de aceea lua în bătaie de joc pe cei ce vorbeau cum nu «se zice» nicăieri. El vorbeste adeseori despre o limbă «păsărească», şi «păsăreasca» e pentru dânsul cum nicăieri nu vorbeste poporul, tot ceea ce în materie de limbă e născocit, rezultat din impulsiuni momentane ori alcătuit, fie în pripă, fie fără destulă pricepere. Erau atunci şi sunt şi azi oameni care zic, ba chiar si scriu, «un pahar cu apă», «cu pălăria pe cap» ori «mă duc în Bucureşti». Eminescu îi întreba: «unde se zice asa» şi-i lua în bătaie de joc.

Nu avem să ne facem limba, ci să ne-o iubim şi să cinstim pe cei ce ne-au plăsmuit-o, atât de frumoasă şi de înteleaptă cum o avem.

Sunt şi azi între scriitorii nostri multi, cari n-o simt aceasta şi «aruncă vorbele cu furca». Unii dintre dânşii cunosc felul de a vorbi al poporului din vreo parte a pământului românesc, dar n-au citit nici cronicarii, nici cărţile bisericesti; altii sunt mai cărturari, dar n-au trăit niciodată în mijlocul poporului şi n-au nici o slăbiciune pentru limba românească; iar altii s-au dezvoltat sub înrâuriri străine ori trăiesc în cercul strâmt al vreunei mahalale ori prin încă mai strâmtele «saloane», cu ale cărora atmosferă s-au deprins: sunt de tot putini cei ce umblă pe drumul deschis de Junimea si cuprind în gândul lor, ca Eminescu, întreagă viata sufletească a poporului român!

Încă mai putini sunt însă cei ce scriind, cumpănesc, ca dânsul, orisicare vorbă, şi îsi dau silinta să se desăvârşească pe sine înşişi.

Eminescu si-a petrecut toate clipele vietii lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce vroia să facă, şi e foarte putin ceea ce ne-a rămas de la dânsul, iar din putinul acesta partea cea mare sunt lucrări după părerea lui încă neisprăvite, pe care le-a publicat cu inima îndoită – cedând stăruintelor puse de altii.

Numai rar de tot se întâmpla, ca să fie mulţumit şi el însusi de ceea ce a scris, si nemultumit era – nu de ceea ce a zis, ci de forma, în care îi era reprodusă gândirea. «Nu e asta», zicea el cuprins de neastâmpăr, şi era în stare să ţină manuscriptul ani de-a rândul în săltarul «mesei de brad», să revadă mereu ceea ce a scris ori să scrie în mai multe rânduri acelasi lucru, căci cea mai frumoasă icoană e stricată şi ea, dacă a rămas într-însa o pată ori un colt neisprăvit.

Exigentele lui în ceea ce priveste forma erau atât de mari, încât nu se multumea, ca limba, ritmul şi rimele să-i fie de o corectitate desăvârşită şi să se potrivească cu simtământul reprodus, ci tinea ca muzica limbii să fie şi ea astfel alcătuită, încât să simtă ceea ce voieste el şi cel ce nu înţelege vorbele.

Astfel în:

“O mamă, dulce mamă, prin negură de vremi
Prin freamătul de frunze la tine tu mă chemi.”

sunetele sunt sumbre şi aspre, iar în:

“Somnoroase păsărele
Pe la cuiburi se adună,”

sunetele sunt senine şi clare, pe când în:

“S-a stins viata falnicei Venetii”

ele sunt de bronz.

Pentru ca să poată ajunge la această desăvârşire a formei, de care numai în puţine dintre poeziile sale s-a apropiat, el trebuia să-şi câştige deplină stăpânire asupra limbii în toate privinţele.

Aceasta şi era una din cele mai constante preocupări ale lui până în ziua, în care i s-a curmat lucrarea.

3,769 vizualizări, 4 vizualizări astăzi

Împărtăşeşte-ne opinia ta

Cum apreciezi acest material?
5 / 5 (2 voturi)