Mihai Eminescu, jurnalist politic

Activitatea de jurnalist politic

Nucleul principal al activității de jurnalist politic a lui Mihai Eminescu s-a desfășurat timp de șase ani în perioada (1877-1883), la cotidianul Timpul, organul oficial al Partidului Conservator, unde în 1880 și 1881 a fost redactor șef. Ocazional a colaborat cu articole politice sau pe teme culturale și la alte reviste sau gazete ale epocii, în perioada 1870-1877 publicând în Albina, Familia lui Iosif Vulcan, Federațiunea, Convorbiri literare, Curierul de Iași. Convingerile sale erau în linii mari în acord cu cele ale conservatorilor și în special cu ale fracțiunii junimiste, condusă de P.P. Carp și Titu Maiorescu. Totuși, în articolele sale și-a exprimat adeseori părerile proprii, care nu corespundeau întotdeauna liniei oficiale a partidului, ceea ce a provocat proteste și nemulțumiri din partea unor conservatori. Datorită implicării sale afective în evenimentele politice și datorită conștiinciozității sale în îndeplinirea obligațiilor de redactor, oboseala și dezamăgirile acumulate în cei șase ani au avut o contribuție importantă la declanșarea crizei maniaco-depresive din iunie 1883.

Într-o scrisoare, referindu-se la munca repetitivă pe care o făcea în redacția gazetei Timpul, unde trebuia să transforme în știri fluxul sosit pe telegraful agenției de presă Havas, actualmente Reuters, poetul scria “Bat telegramele Havas, arză-le-ar focul să le arză!”. Era perfect conștient că potențialul său creativ se risipește în aceea muncă intelectuală de natură inferioară, el fiind obligat să-și asigure existența și să întrerupă șantierul său spiritual, fiind complet lipsit de resurse materiale și neprimind niciun fel de stipendiere din partea statului român.

Perioada istorică în care Eminescu și-a desfășurat activitatea este cea a domniei regelui Carol I, supranumit “Întemeietorul”, pe care radicalul Eminescu îl poreclise “îngăduitorul”, pentru a-și exprima rezerva față de politica împăciuitoristă cu care regele german încerca să asigure un echilibru politic între toate forțele din cele două mari tabere, conservatoare și liberală. În 1877 începe chiar Războiului de Independență, prima mare conflagrație modernă în care statul român se va alia cu Rusia țaristă împotriva Imperiului Otoman și a unei intense ofensive diplomatice purtată pentru recunoașterea de către puterile europene a independenței și a proclamării regatului. Multe dintre părerile pe care le-a exprimat Eminescu despre aceste evenimente și despre protagoniștii lor nu corespund cu opiniile consacrate ale istoricilor, este firesc să se întâmple așa, din moment ce istoricii au de partea lor avantajul trecerii timpului.

Vocatia de jurnalist

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.

“Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.”

De la începutul studenției sale Eminescu s-a preocupat să înțeleagă societatea românească și să caute soluții la problemele ei. Așa cum afirma într-o scrisoare către Maiorescu din 5 februarie 1874, în timpul studiilor sale filosofice el a fost interesat mai mult de filozofia dreptului, a statului și a istoriei, unde sistemul lui Schopenhauer “mi se părea prea puțin elaborat”. Mai mult chiar, credea că a găsit soluția acestor probleme, soluție care avea și utilitate practică.

“Interesul practic pentru patria noastră ar consta, cred, în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptățiri pentru importul necritic de instituții străine, care nu sunt altceva decât organizații specifice ale societății omenești în lupta pentru existență, care pot fi preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relațiile dintre popor și țară. Nu mă pot pronunța acum mai pe larg asupra acestui subiect, el mi-a ocupat însă cea mai mare parte din cugetarea proprie și din studii.”

Așadar, el și-a folosit cea mai mare parte a timpului pentru completarea sistemului filozofic al lui Schopenhauer și pentru fundamentarea teoretică a soluției la una dintre problemele esențiale ale societății românești din acel timp, aceea pe care junimiștii au denumit-o a „formelor fără fond”. În felul acesta Eminescu și-a elaborat principiile de care s-a folosit apoi în activitatea de ziarist.

George Călinescu a analizat lecturile lui Eminescu și a constatat că: “este poate cel dintâi gânditor politic român care să-și sprijine doctrina pe economie”. Călinescu afirmă că Eminescu avea “noțiuni integrale de istoria problemelor și doctrinelor filozofice” și că era “apt să priceapă și să mânuiască abstracții oricât de înalte”. Concluzia lui G. Călinescu este că Eminescu nu urmărea construirea unui “sistem filozofic oficial”, ci că își folosea cunoștințele filozofice “pentru folosul spiritual propriu, sau pentru alcătuirea unei podele pe care să se înalțe o politică și o etică”. Concepția lui politică corespundea principiilor politice ale Partidul Conservator (1880-1918), și mai ales ale junimiștilor, care erau de formație germană.

Scopul lui Eminescu era să acționeze ca un “chirurg” care elimină “putrejunea bubei noastre naționale” astfel încât societatea să poată să-și însănătoșească “corpul statului”. El se simțea obligat să lovească în nulitățile politice, pentru ca ele să știe “că nu se pot amesteca nepedepsite în lucruri ce nici sunt în stare să le priceapă”. De aceea nu e de mirare că Eminescu a fost acuzat că folosea un limbaj exagerat, chiar injurios. În apărarea sa el răspundea că folosește “pentru orice idee expresia cea mai exactă posibilă” și numai dacă ar dori să glumească “am putea să spunem lucrurile mai cu încunjur”. Dar pentru că “lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur” ele trebuiau spuse direct, nu folosind eufemisme.

“Suntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie? Ne propunem câteodată a fi foarte urbani – ce folos? Adevărul simplu, descoperirea simplă a neștiinței și a mărginirii multora din partidul la putere este deja o atingere. Cauza e simplă. Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezintă. Compararea între ceea ce sunt într-adevăr, nimica toată, și ceea ce reprezintă, demnități înalte ale statului, excitează deja râsul și ironia cititorilor, încât o vină din partea noastră, o intenție de a ponegri, nu există defel.”

El considera că era o datorie “a le spune ticăloșilor că ticăloși sunt”. E adevărat că pornind de la un astfel de principiu, datorită firii sale foarte impulsive (vezi Eminescu văzut de Caragiale), se întâmpla, așa cum recunoaște chiar el, ca uneori să exagereze: “În acest vălmășag avem cel puțin meritul de a voi să spunem adevărul, câteodată concedem că într-o formă prea crudă.”

Principii politice

O comparație între principiile liberale și cele conservatoare, așa cum le concepea Eminescu, găsim în articolul din 1 aprilie 1882. El considera că liberalii priveau statul într-o “manieră mecanică”, ca pe un mecanism “cu resorturi moarte a cărui activitate și repaos se regulează după legile staticii și ale dinamicii”. De aceea ei nu respectau tradițiile, pe care le considerau niște prejudecăți, și credeau că pot să inventeze după bunul lor plac legi noi sau să importe legi “traduse de pe texte străine, supte din deget”. Pentru liberali scopul economiei politice era producția, ceea ce făcea ca omul să fie redus “la rolul unui șurub de mașină”. Prin această abordare simplistă se ajungea ca statul să fie privit ca “un mijloc de-a face avere, de-a-și câștiga nume, de-a ajunge la ranguri și la demnități”.

“Orice idee a priori, răsărită în creierii strâmți a unui om curios, orice paradox e bun numai să aibă puterea de-a aprinde imaginația mulțimii și de-a o duce pe calea aceea care n-o conduce pe ea spre bun trai, spre muncă și adevăr, ci care poate ridica o pătură nouă de oameni în sus, o pătură turbure, despre care să nu știi bine nici ce voiește, nici ce tradiții are, nici dacă e capabilă a conduce un stat ori nu.”

Dimpotrivă, pentru conservatori statul nu era “opera unor intențiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingaș ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastră e de-a cunoaște proprietățile lui naturale și nu de-a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt înnăscute”. În această abordare “obiectul îngrijirii publice e omul care produce, nu lucrul căruia-i dă ființă” și se urmărește ca “toate aptitudinile fizice și morale ale omului să se dezvolte prin o muncă inteligentă și combinată, nu ca să degenereze și să se închircească în favorul uneia singure”.

“Natura poporului, instinctele și înclinările lui moștenite, geniul lui, care adesea, neconștiut, urmărește o idee pe când țese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viața unui stat, nu maimuțarea legilor și obiceielor străine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e știința de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află și a-l face să meargă liniștit și cu mai mare siguranță pe calea pe care-a apucat.”

O astfel de societate trebuie să se bazeze pe muncă pentru că “materia vieții de stat e munca, scopul muncii bunul trai, averea” și cel mai mare rău e sărăcia. De aceea oamenii trebuie să fie convinși că situația lor materială și socială depinde în primul rând de muncă. “Oricând trebuie să existe putința pentru om de a urca prin muncă și merit în ierarhia socială, care n-ar trebui să fie decât o ierarhie a muncii”.

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:

“… toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.”

De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seama “de calitățile și defectele rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. “Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat”.

Eminescu afirma că misiunea noastră ca “popor latin de confesie ortodoxă” este de a face legătura dintre Occident și Orient. Pentru a reuși în această misiune trebuia să ducem o politică defensivă de echilibrare a influențelor marilor puteri cu care ne învecinam. De aceea neutralitatea era considerată de Eminescu principiul fundamental al politicii noastre externe.

Activitatea de publicist cultural

Pe lângă îndatoririle de jurnalist politic Mihai Eminescu se ocupă în Timpul și de pagina culturală a revistei, alături de colegii săi I.L.Caragiale sau Ioan Slavici, cu care zăbovea nopți întregi în redacție, iar aceștia se declară fericiți în câteva articole cu caracter memorialistic că în acele ore puteau asculta lungile prelegeri culturale sau chiar lingvistice ținute de poet, devenit gazetar fără voia lui. În aceste pagini a publicat numeroase cronici muzicale, ale unor spectacole de teatru sau de operă, în reprezentații date de trupe românești sau străine care călătoreau în turneu la București, sau de cronici mondene ale vieții de la Curte, acestea fiind potrivit propriilor lui mărturisiri, articolele care-i plăceau cel mai mult.

Cronologia activitatii jurnalistice

1870, 7 ianuarie — Publică în Albina din Pesta articolul O scriere critică, un răspuns în numele studențimii române din Viena la atacurile lui D. Petrino împotriva lui Aron Pumnul.

1870, 18 ianuarie — Publică în Familia din Oradea articolul Repertoriul nostru teatral.

1870, 5, 10, 22 și 29 aprilie — publică în Federațiunea din Pesta articolele Să facem un congres, În unire e tăria și Echilibrul împotriva dualismului austro-ungar.

1876, 13 iunie — Devine redactor la ziarul Curierul de Iași.

1877, 27 octombrie — Eminescu devine redactor la ziarul conservator Timpul din București.

1877, 11, 13, 14, 18, 21, 23 decembrie — Publică în Timpul studiul Icoane vechi și icoane nouă în care își prezintă tezele social-politice.

1878, 3, 4, 7, 8, 10, 11 martie — Publică în Timpul studiul Basarabia legat de cererea Rusiei de a i se ceda acest teritoriu.

1878, 15 martie — Scrisoare a lui P.P. Carp prin care se desolidarizează de Timpul pentru orientarea sa politică.

1878, 19 octombrie — I.A. Cantacuzino, redactorul șef al Timpului, îi cere lui Maiorescu să intervină pe lângă Eminescu să nu transforme ziarul în tribună a propriilor opinii politice.

1879, 24 mai, 12, 13, 21 iunie — Publică în Timpul studiul Cestiunea evreiască.

1879, 17 iulie – Maiorescu adresează Timpului o scrisoare în care cere redacției să facă cunoscut că nu participă la redactarea ziarului și nu-și asumă răspunderea pentru articolele publicate.

1880, 3 februarie — Se constituie Partidul Conservator sub conducerea lui Manolache Costache Epureanu și Theodor Rosetti. Acesta din urmă preia Timpul și-l desemnează pe Eminescu redactor șef. Cei doi îi lasă libertate deplină în conducerea ziarului.

1880, 17, 19, 22, 24 februarie — Publică în Timpul Studii asupra situației în care dezvoltă Programul politic al Partidului Conservator.

1881, 10 mai — La sărbătorirea proclamării regatului, Eminescu publică în Timpul Scrisoarea III.

1881, 16, 17, 18, 19, 23 iulie, 3, 4 august — Publică în Timpul studiul Creditul mobiliar.

1882, 1 ianuarie — Conducerea Timpului este preluată de Grigore Păucescu iar Eminescu rămâne redactor pentru partea politică cu însărcinarea să scrie trei articole pe săptămână și fără obigația de a fi prezent zilnic la redacție.

1882, 13, 15, 27 mai, 10, 17 iunie — Publică în Timpul studiul Românii din Ungaria.

1883, 16 februarie — Adresează lui Lascăr Catargiu o scrisoare de protest împotriva colaborării la Timpul a lui N. Bassarabescu care semnase câteva articole injurioase la adresa lui Maiorescu.

1888, noiembrie — Scrie câteva articole în România liberă, organ de presă al grupării junimiste din Partidul Conservator.

1888, 4 decembrie — Acceptă conducerea revistei Fântâna Blanduziei și în primul număr scrie articolul program și apoi publică alte câteva articole.

3,493 vizualizări, 4 vizualizări astăzi

Împărtăşeşte-ne opinia ta

Cum apreciezi acest material?
3.67 / 5 (3 voturi)