Sara pe deal de Mihai Eminescu – Comentariu literar

Sara pe deal de Mihai Eminescu

Comentariu literar

Click aici pentru a citi poezia Sara pe deal de Mihai Eminescu.

  1. Introducere
  2. Definitia idilei
  3. Tema poeziei
  4. Semnificatia titlului
  5. Prima secvenţa poetica (incipitul)
  6. A doua secvenţă poetică
  7. Limbajul artistic
  8. Registrul stilistic
  9. Prozodia

Introducere

Publicată în Covorbiri literare din 1 iulie 1885, poezia Sara pe deal a fost compusa la Viena, in 1871, finizata in 1872 si incorporata in postuma Eco, forma ultima a poemului Ondina. Dragostea da poetului o sensibilitate sporita pentru lucrurile din jurul sau. Tematic, Sara pe deal este poemul dorului de dragoste, al visului pur. E visul tanarului abia iesit din adolescenta care aspira spre ideal. Manat de dor, de o pornire adanca venita din sine, el isi imagineaza – incinta experientei – poveste iubirii, pe care o traieste ca pe o dorinta aprinsa si statornica.

Compozitional poezia este o idila cu puternice note de pastel, prin care se realizeaza un deplin echilibru intre planul erotic si planul naturii. Organizarea ei compozitionala urmareste sa sugereze raportul de consoana dintre cele doua realitati,  prin incadrarea starii de suflet in starea naturii. Pentru aceasta, poetul insista mai intai asupra planului descriptiv, precum panitor in ultimele patru strofe, cu doar patru versuri apartinand celuilalt plan, apoi in ultimele doua strofe, pune accentul pe spectacolul erotic, refacand un fragment din ceremonialul cunoscut al perechii eminesciene.

Definitia idilei

Idila este o specie a liricii peisagiste şi erotice, care prezintă în chip idealizat iubirea, într-un cadru rustic, fiind ilustrate prin imagini artistice şi figuri de stil tablouri din natură şi puternice trăiri interioare, cu predilecţie sentimentul de dragoste.

Tema poeziei

Tema poeziei o constituie aspiraţia poetului pentru o dragoste ideală, o poveste de dragoste ce se imaginează într-un cadru natural rustic. Ideea poetică ilustrează intensitatea iubirii, dorinţa celor doi îndrăgostiţi de a fi fericiţi prin trăirea deplină a sentimentului, fapt ce înalţă dragostea la valori cosmice, universale, prin puternice şi profunde accente filozofice.

Semnificatia titlului

Titlul poeziei este specific pastelului şi precizează timpul “sară” şi locul “pe deal”, care constituie cadrul natural în care urmează să se manifeste iubirea.

Prima secventa poetica

Incipitul îl constituie versul de pastel, indicând locul şi timpul naturii personificate: “Sara pe deal buciumul sună cu jale”.

Strofa întâi a poeziei ilustrează tabloul înserării într-un peisaj natural, în care imaginile vizuale se împletesc cu cele auditive, cu figuri de stil specifice descrierii, ceea ce motivează specia literară numită pastel. Personificarea buciumului care “sună cu jale” şi a apelor care “plâng” semnifică armonia perfectă a naturii cu sentimentele poetului, care aspiră spre un sentiment de iubire desăvârşită. Imaginile vizuale şi motorii “Turmele-l urc, stele le scapără-n cale” şi cele auditive exemplificate mai sus compun cadrul natural în care urmează să se manifeste sentimentul de dragoste. Ultimul vers al acestei prime strofe este şi primul vers al idilei: “Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine”.

Strofa a doua îmbină alternativ elementele de pastel, descriptive, predominant cosmice, cu cele de idilă, care exprimă sentimente Ia fel de înalte, ce conferă o sugestivă deschidere spre Univers. Elemente simbolice ale Cosmosului “luna pe cer” şi “stelele [...] pe bolta senină”, care constituie motive romantice, sunt în relaţie semnificativă cu ochii iubitei “Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”, ultimul vers al acestei strofe accentuând nerăbdarea şi dorinţa arzătoare a trăirii sentimentului de iubire: “Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină”.

Strofele a treia şi a patra redau imaginea rustică a satului, în stil panoramic, de la nori, raze, la streşini, case, fântâni, stâne, fluiere, omul obosit, adică de la general la detaliu: “Nourii curg, raze-a lor şiruri despică, / Streşine vechi casele-n lună ridică, / Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână, / Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână”. Imaginea satului se compune din imagini vizuale şi imagini auditive, de la oamenii osteniţi care vin de la câmp, la toaca şi clopotul care, prin personificare, “împle cu glasul lui sară”. Ultimul vers, “Sufletul meu arde-n iubire ca para”, accentuează, printr-o expresie populară tipică idilei, nerăbdarea, intensitatea dorinţei de iubire. Îmbinarea armonioasă a planului uman-terestru cu planul universal-cosmic este sugestiv relevată de prezenţa elementelor specifice fiecăruia dintre ele: “streşine”, “case”, “fântâna”, “stâna” şi respectiv “luna”, “nourii”. Trebuie remarcate în mod deosebit în aceste strofe de pastel imaginile auditive şi cele vizuale, care compun tabloul pictural al satului în amurg.

A doua secventa poetica

Ultimele două strofe revelează ritualul iubirii specific eroticii eminesciene, exprimând emoţia şi nerăbdarea eului liric ca stări sentimentale ale fiorului iubirii, redate de interjecţia sugestivă: “Ah!” care se repetă la începutul primelor două versuri. Dorinţa îndrăgostiţilor de a trăi în profunzime sentimentul de iubire este însoţită de declaraţie erotică: “Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă”. Ritualul este revelat şi de verbele la viitor, sugerând gesturi tandre, mângâietoare de dragoste, dacă ea s-ar înfăptui: “Ne-om rezima capetele unul de altul / Şi surâzând vom adormi sub înaltul, / Vechiul salcâm [...]” E prezentă aici şi ideea proiecţiei iubirii într-un viitor, cândva, precum şi ipostaza naturii ocrotitoare a iubirii, care izolează cuplul erotic de restul lumii: “sub salcâm”, idee ilustrată şi în prima strofă. Poezia are şi un uşor optimism, dat de verbul “surâzând”, sugerând bucuria eventualei împliniri a iubirii ideale.

Ideea sacrificiului suprem în numele iubirii ideale, a perfecţiunii în dragoste este sugerată şi în finalul poeziei: “Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”, sacrificiu de care este capabil numai omul superior, geniul, singurul care poate aspira spre idealul de iubire.

Limbajul artistic

Armonia dintre planul uman şi planul naturii este realizată de Eminescu prin personificări (“buciumul sună cu jale”, “apele plâng”), natura umanizată aflându-se în deplin acord spiritual cu trăirile poetului.

Comparaţiile “sufletul meu arde-n iubire ca para”, metaforele “stelele nasc umezi”, epitetele “luna [...] sfântă şi clară”, “înaltul, vechiul salcâm” dau sentimentului de iubire sensibilitate, emoţie, frumuseţe interioară, intensificând trăirile.

Sugestive sunt, de asemenea, imaginile vizuale şi imaginile auditive specifice pastelului, a căror îmbinare perfectă compun un emoţionant şi semnificativ tablou natural, în care sentimentul de iubire se integrează în mod desăvârşit:

- imagini vizuale: “Turmele-i urc, stele le scapără-n cale”, “Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară”, “Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare / Vin de la câmp …” etc.

- imagini auditive: “buciumul sună cu jale”, “Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână”, “toaca răsună mai tare”, “Clopotul vechi împle cu glasul lui sară” etc.

Registrul stilistic

Registrul stilistic este predominant romantic, în care motivele poetice – luna, stelele, cerul, noaptea – ca simboluri cosmice se îmbină armonios cu motivele poetice terestre – salcâmul, satul în amurg, dealul.

Poezia eminesciană este dominată, ca la majoritatea romanticilor, de tema iubirii şi a naturii, care la Eminescu se înnobilează cu o înălţare cosmică, spaţiu în care se regăsesc natura şi iubirea deopotrivă, îngemănate prin sensibilitate, emoţie, vibrare interioară.

Prozodia

Prozodia este deosebită prin măsura versurilor 12 silabe, ritmul fiind, în mod cu totul surprinzător, format dintr-un coriamb, doi dactili şi un troheu, iar rima este pereche şi feminină (ultima silabă neaccentuată). Aceasta dă o mare gingăşie, delicateţe şi puritate poeziei.

26,790 vizualizări, 16 vizualizări astăzi

Împărtăşeşte-ne opinia ta

Cum apreciezi acest material?
3.91 / 5 (33 voturi)